catalog eickemeyer 2009-2010 reprezentant in romania cyf srl
Catalog AGROLABO-BIOPRONIX 2010
catalog diagnostic veterinar agrolabo-biopronix 2010 - in romania numai prin sc care for your family srl
HEARTWORM IC 5 teste
heartworm ic
test rapid
imunocromatografic pentru depistarea antigenului dirofilariozei (dirofilaria
immitis) la câini şi pisici
descarca pdf de prezentare dirofilarioza este cauzată de
dirofilaria immitis, un nemato ...
RapidVet H Feline - Determinare grupelor de sange la pisica 5 teste
pentru detalii despre cercetarile si rezultatele determinarilor
grupelor de sange obtinute in cadrul facultatii de medicina
veterinara-bucuresti click aici.
deoarece in medicina veterinara
transfuziile sangvine au cunoscut o crestere rema ...
CDV IC 5 teste
cdv ic
test rapid imunocromatografic pentru
detectarea virusului carre – cdv (canine distemper virus)
maladia
carre este o boală sistemică intâlnită la câine şi la alte specii sălbatice de
canide. a ...
ADRESA: Calea Giulesti 115, Bucuresti, Sect 6, cod 068259, Romania
Viruşii din familia Orthomyxoviridae
sunt reprezentaţi de particule în principal ovoide, dar având un pleiomorfism
foarte accentuat, ele pot apărea atât sub formă sferică cât şi globuloasă sau
chiar filamentoasă. Aceste particule sunt de dimensiuni medii, cuprinse între
80-120 nm şi sunt protejate de o capsidă şi o pericapsidă.
Pericapsida este alcătuită dintr-un bistrat
lipidic dispus central, derivat din membrana plasmatică a celulei gazdă, şi un
strat proteic la interior (proteina M1).
Aceasta are rolul de a împacheta noile segmente de ARN produse în celulele
infectate şi de a le transporta la periferia celulei, în vecinătatea membranei,
pentru a forma un nou virus ce va fi eliberat în organism.
Anvelopa virală prezintă 500 de spiculi
de 2 tipuri: HA (hemaglutinina) şi NA (neuraminidaza), distribuiţi uniform spre
exterior. Aceştia sunt prezenţi la suprafaţă într-o proporţie de 4-5:1. Ca şi
lipidele, o parte din proteinele prezente în pericapsidă sunt provenite din
celula gazdă, dar mai ales cele din învelişul extern sunt virus-specifice.
Homeopeplosul este constituit din componentele virus-specifice, iar
heteropeplosul este reprezentat de către elementele derivate din structura
chimică a celulei gazdă. Spiculii de la suprafaţa pericapsidei fac parte din
homeopeplos, fiind structuri virus-specifice. Aceştia sunt implantaţi cu
terminaţia hidrofobă în bistratul lipidic prin legături necovalente, astfel
încât să fie posibilă reorientarea acestora la suprafaţa pericapsidei în
funcţie de interacţiunile cu celula ţintă.
Hemaglutinina
este o structură glicoproteică de formă
liniară ce agregă pentru a forma un trimer cu lungimea de 135A de la punctul
său de inserţie în pericapsidă până la vârf. Privit la microscopul electronic
acesta apare sub forma unui baston prismatic cu baza triunghiulară.
Hemaglutinina are proprietatea de a fixa molecule de acid sialic (N-acetil-
neuraminic) la extremitatea sa distală. Hemaglutinina (HA) este descompusă prin
clivaj proteolitic în două porţiuni: HA1 (47kd) şi HA2 (29kd) care sunt legate
între ele prin punţi bisulfidice; cum fiecare dintre cei trei monomeri sunt
alcătuiţi dintr-un lanţ HA1 şi un lanţ HA2, în urma clivajului vor rezulta un
număr de 6 molecule, 3 de HA1 şi încă 3 de HA2.
În prima etapă a atacului viral,
hemaglutinina leagă reziduuri de acid sialic din receptorii proteici
glicozilaţi de pe suprafaţa celulei ţintă, legându-se de aceasta şi declanşând
procesul de endocitoză.
Fragmentul HA1 este implicat în
fuziunea veziculară mediată prin valoarea pH-ului endozomal. Rolul acestei
particule este acela de a produce fuziunea membranelor virale cu cele ale
celulei gazdă după endocitoză. Această etapă poate fi realizată datorită
valorii scăzute a pH-ului endozomal, cuprins între 5 şi 6, ce determină
modificări conformaţionale în molecula de HA. Consecinţa funcţională a acestor
modificări este translocarea unor grupări terminale din molecula de HA2
(porţiune denumită extremitatea N – de la “new” sau “nou” deoarece aceasta este
exact extremitatea nou obţinută prin clivajul moleculei de HA) pe membrana
endosomală, formând o structură stabilă, cu forma electronomicroscopică de
alfa-helix, având o lungime de 110A, una dintre cele mai lungi întâlnite în
orice proteină. Acest alfa-helix este puntea de legătură formată între virus şi
membrana endozomală.
Pe fiecare monomer hemaglutininic sunt
localizate 4 situsuri antigenice. Datele experimentale sugerează că până şi
simpla substituire a unui singur aminoacid la nivelul oricăruia dintre aceste
situsuri duce la transformarea antigenică a particulei virale, şi, în
consecinţă, nerecunoaşterea acesteia de către sistemul imunitar.
Neuraminidaza este o enzimă de natură glicoproteică ce are la rândul ei
şi un rol antigenic. Multe dintre cele 9 subtipuri apar mai ales la păsări, dar
N1 şi N2 au fost implicate în pandemii de gripă umană. Chiar şi N3-N7 au fost
legate de câteva decese sporadice în rândul populaţiei.
Ea mai este cunoscută şi ca sialidaza
sau acetil-neuraminil hidrolaza. Această enzimă catalizează hidroliza
terminaţiilor reprezentate de către molecule de acidN-acetil-neuraminic legat α 2-3, α 2-6 sau α
2-8 la molecule glicoproteice sau oligozaharidice. S-a observat o afinitate mai
redusă pentru acidul sialic legat în poziţie α 2-8 faţă de primele două
poziţii.
Imaginea electronomicroscopică a
neuraminidazei este asemănătoare ca formă cu o ciupercă, capul acesteia fiind
format din 4 subunităţi coplanare şi relativ sferice, iar piciorul este
reprezentat de o regiune hidrofobă implantată în bistratul lipidic al
pericapsidei virale. Pentru această moleculă, regiunea hidrofobă este
reprezentată de către o terminaţie amino. Neuraminidaza este alcătuită dintr-un
singur lanţ polipeptidic ce este răsucit în sens invers faţă de moleculele de
hemaglutinină. Din punct de vedere chimic lanţul polipeptidic este alcătuit
dintr-un număr de 6 aminoacizi polari fixi, urmaţi de variaţii de aminoacizi
hidrofili.
Funcţia acesteia este legată de
eliberarea particulelor virale nou formate din celulele infectate, prin
scindarea acidului sialic terminal prezent pe unele dintre catenele glucidice
de la suprafaţa acestor celule. Totodată, aceasta are şi rol protector pentru
celula gazdă o dată ce aceasta a fost invadată. Molecula de neuraminidază este
una din primele proteine virus specifice produse de către celula gazdă în
timpul multiplicării intracelulare a virusului. Ca şi celelalte molecule ea se
îndreaptă spre membrana celulară, unde se acumulează, împiedicând ataşarea
altor particule virale la aceeaşi celulă.
Particula virală prezintă de asemenea canale ionice, sau proteina M2. Aceste canale străbat pericapsida şi capsida,
principalul lor rol fiind acela de a permite creşterea acidităţii la interiorul
virionului în perioada în care acesta este contenţionat în endozom. ARN-ul
viral poate fi eliberat din matricea proteică virală ( proces denumit
‘uncoating’, ‘decapsulare’) doar dacă pH-ul creşte anterior fuziunii
membranei virale la membrana endozomală. Eliberarea ARN-ului este datorată
minimalizării interacţiunilor dintre proteinele ribonucleice (de exemplu
polimeraza ARN- dependentă care nu este codată de către genomul celulei gazdă)
şi cele matriceale. De asemenea, aceste canale ionice funcţioneaza şi în timpul
exocitozei echilibrând gradientul de pH dintre lumenul acid al aparatului Golgi
şi citoplasma cu pH neutru.
Un alt rol îndeplinit de către proteina
M2 doar la unele subtipuri virale este prevenirea unor modificări
conformaţionale premature ale moleculei de hemaglutinina HA, tot prin
modificarea pH-ului complexului Golgi.
Canalele ionice acţioneaza prin
proprietatea lor de a conduce ioni de H+, iar ca mecanism de control
conductibilitatea canalelor este redusă de valori scăzute ale pH-ului din
virion (feed-back negativ).
Proteina M2 pare să aibe şi un rol
complet distinct, acela de ligant pentru asocierea proteinei M1 la structurile
pericapsidei în cursul asamblării noilor particule virale.
Structura proteinei M2 codificată prin
secvenţa primară de aminoacizi este reprezentată de un polipeptid cu 97 de
radicali, având în domeniul transmembranar un număr de 19 aminoacizi iar în cel
intracitoplasmatic 54 de aminoacizi. Terminaţiile cisteinice se întâlnesc la
radicalii 17 şi 19, aceştia fiind responsabili de formarea dimerilor şi
tetramerilor. Totuşi, simplul fapt că un tetramer se formează nu înseamna şi că
acesta este forma activă oligomerică a substanţei, dar în urma cercetărilor de
laborator s-a dovedit că într-adevăr forma tetramerică a moleculei este
responsabilă pentru activitatea acesteia.
Una din grupele principale de
medicamente antivirale este reprezentată de cele din familia amantadinelor.
Amantadina acţionează asupra proteinei M2, inhibând funcţionarea acesteia şi
blocând astfel ciclul replicativ al virusului. Din acest punct de vedere proteina
M2 este foarte importantă pentru cercetători şi medici, antiviralele din
această grupă fiind una din puţinele soluţii terapeutice pe care le avem
momentan la dispoziţie în lupta cu virusul gripal. Totuşi, nici acesta nu se
lasă mai prejos decât cei mai prestigiosi cercetători ai momentului, în Asia
existând deja un procent îngrijorător de ridicat (31 % din tulpinile H5 si 11%
dintre tulpinile H9) de tulpini rezistente la amantadină. Noua tulpină H1N1
responsabilă pentru pandemia din acest an este şi ea rezistentă la amantadină.
Rezistenţa la amantadină este cauzată de substituirea unui
aminoacid din domeniul transmembranar al proteinei. Această mutaţie poate
surveni în oricare din cele 5 situsuri implicate, efectul fiind acelaşi,
mutaţia apărută la unul singur dintre cele 5 situsuri (diferiţi aminoacizi)
fiind suficientă pentru instaurarea rezistenţei la aceste antivirale.
Protonii transportaţi prin aceste
canale trebuie sa treacă printr-un por hidrofil ce are selectivitate pentru
protoni. Din moment ce această proteină are o structură tetramerică în forma sa
activă, singura locaţie posibilă pentru acest por este reprezentată de spaţiul
dintre domeniile transmembranare ale monomerilor proteinei M2. In urma
cercetărilor s-a stabilit că aceste domenii transmembranare au cel mai probabil
forma helicoidală. Concluzia a fost acceptată pe baza mai multor dovezi: în
primul rând, mutaţiile rezistenţei la amantadină apar la distanţă de 3-4
radicali de-a lungul proteinei; în al doilea rând, spectrul cristalografic circular
este potrivit unei structuri α-helicoidale; în cel de-al treilea rând, când s-a
realizat scanarea mutagena cu cisteină s-a observat că înlocuirea fiecărui al
treilea sau al patrulea radical din moleculă duce la mari perturbări în
proprietăţile canalului (radicalii care au dus la cele mai grave alterări după
preschimbarea lor în terminaţii cisteinice au fost V27, A30, S31, G34, H37 şi
W41).
A fost testată şi ipoteza conform
căreia tocmai radicalii aceia ar fi orientaţi spre lumenul canalului ionic, cu
ajutorul unor reagenţi disulfidici specifici solubili în apă:
metan-tiosulfonat-metilamoniu (MTSEA) şi metan-tiosulfonat-tetraetilamoniu
(MTSET). Aceşti reagenţi au fost aplicati pe oocite care prezentau fiecare
dintre cele 19 mutaţii substitutive cu cisteină în domeniul transmembranar.
Când aceşti reagenţi au fost aplicaţi extracelular (porţiunea N-terminală a
proteinei) s-a observat că A30C (Ala30-alanina, aminoacid situat în poziţia 30)
şi G34C (Gly34) au fost inhibate la aplicarea MTSEA. [Shuck et al., 2000].
Modificările înregistrate nu sunt
reversibile, faptul că ele se pastrează şi după spălarea reagenţilor ducând cu
gândul la nişte modificări covalente. Fenomenele de inhibiţie nu au fost
detectate la radicalii aflaţi mai aproape de capătul extracelular al canalului
decât Ala30, indicând un diametru mai mare al porului la deschiderea exterioară
a acestuia.
Când reagenţii au fost aplicaţi
intracelular prin injecţie în oocite s-a observat că mutanţii W41C(Trp41) au fost inhibaţi, dar nu si cei G34C.
Astfel s-a confirmat ipoteza potrivit căreia 4 dintre radicali se găsesc la
interiorul lumenului canalelor ionice, tapetându-le ca o mucoasă. Faptul că
G34C a putut fi inhibat prin aplicarea extracelulară a reagentului dar nu şi
prin aplicarea intracelulară a indicat că trebuie să existe o strictură pe
lungimea porului între radicalii 34 şi 41 care determină imposibilitatea
pătrunderii reagentului. Se bănuieşte că strictura canalelor ionice
transmembranare este localizată la nivelul histaminei din poziţia 37 (His37),
dar această ipoteză nu a putut fi transformată în certitudine deoarece mutanţii
de tip H37C (în care histidina este substituită de cisteină) nu prezintă
activitate ionică. Totuşi His37 este considerat filtrul selectiv al canalelor ionice
virale.[Shuck et al., 2000].
Histidina prezintă o catenă secundară
de imidazol ce este capabilă să coordoneze anumite metale tranziţionale. Acest
fapt nu este numai un avantaj pentru particula virală ci poate fi o veritabilă
armă împotriva sa, de când cercetătorii au observat că tulpinile sălbatice
(fără mutaţii de rezistenţă la antivirale) sunt puternic inhibate de ionii de
Cu 2+ (însă nu şi de cei Cu 1+). Totuşi tulpinile mutante de tip M2H37A sunt
inhibate doar slab şi rapid reversibil. [Gandhi et al., 1999].
Examinarea secvenţei de aminoacizi din
domeniul transmembranar al canalului ionic relevă că exista un singur radical
cu abilitatea de oxido-reducere (cedare şi acceptare de electroni sau H+) între
valorile pH-ului la care canalul este activ. Acest radical este tot His37. Mai
mult decât atât, acest radical a fost indicat ca fiind poziţionat la interiorul
lumenului canalului ionic şi este situat chiar la nivelul stricturii acestuia.
La înlocuirea acestui radical (M2 WT – molecula nemodificata) cu glicina (M2
H37G), alanina (M2 H37A) şi acid glutamic încarcat negativ (M2 H37E) s-a
constatat că activitatea canalelor mutante este relativ independentă de pH
(intensitatea curenţilor transmişi prin por nu a fost modificată semnificativ
de variaţiile ph-ului). [Wang et al., 1995].
Mai
mult decât atât, s-a evidenţiat faptul că mutantele substituite cu acid
glutamic nu au abilitatea de a fi proton-selective, cum sunt canalele ionice
nemodificate. Acest fapt a dus la concluzia că His37 este implicată în activarea
canalului ionic la valori scăzute ale pH-ului.
Faptul
că protonii nu sunt doar transportaţi pasiv ci interacţionează cu canalele
ionice (sau cel puţin cu unul dintre radicalii care le tapetează) a fost
dovedit prin compararea conductibilităţii canalului cu un solvent normal apos
şi cu deuteriu ca solvent. Rezultatele au depăşit gradientul de vâscozitate
dintre deuteriu şi apă.[Mould et al., 2000].
Din aceste rezultate experimentale s-au
obţinut datele necesare pentru a valida modelul molecular al domeniului
transmembranar (TM) calculat până atunci doar pe baza principiului de minim
energetic. Conform acestui model Ala30, Gly34, His37 şi Trp41 tapetează lumenul
canalelor ionice.[Shuck et al., 2000].
Viruşii de tip Influenza B necesită şi
ei etapa de acidifiere înaintea decapsulării (uncoating). Acest fapt a fost
demonstrat pentru prima oară în 1991 de către Zhirov. Virionii de tip B lizaţi
cu o soluţie de tip detergent nu eliberează ARN în soluţie la pH neutru dar
ARN-ul este eliberat la valori scăzute ale pH-ului mediului.
Ca
şi proteina M2 a tulpinilor de tip A, proteina BM2 este şi ea capabilă de
acidifiere. Oocitele sau celulele de mamifere care au fost expuse în soluţii cu
valori scăzute ale pH-ului s-au acidifiat mai rapid când exprimau proteina BM2
decât celulele martor sau celulele ce exprimau o proteină mutantă în care
radicalul histidină din domeniul transmembranar era înlocuit cu cisteina. Din
nefericire, amantadina nu inhibă proteina BM2 deoarece lumenul acesteia este
tapetat cu alţi radicali decât aceia ai proteinei AM2. Histidina (H) şi
Triptofanul (W) au acelaşi locus în ambele catene, acest fapt corespunzând cu
teoriile înaintate până acum despre rolul esenţial jucat de acestea în funcţionarea
acestor canale.
Genomul viral este reprezentat printr-un complex
ribonucleoproteic (RNP) alcătuit din 8 segmente distincte de ARN cu polaritate
negativă (complementar cu ARN-ul mesager) şi 3 polimeraze PA, PB1 şi PB2,
asociate fiecărui segment. Genomul este alcătuit din 8 segmente doar în cazul
tipurilor A şi B, unde acestea codifică 10 proteine, dar în cazul virionilor de
tip C, ARN-ul este reprezentat de doar 7 segmente ce codifică 9 proteine.
Lungimea totală a genomului viral este
de 12.000 -15.000 de nucleotide, iar masa moleculară a acestuia fiind
proporţională cu dimensiunile şi masa virionului, aceasta mai depinzând şi de
cantitatea de informaţie stocată.
Secvenţa genomului prezintă o repetiţie
a capetelor terminale, identice între ele. La secvenţa terminală 5’ această
porţiune repetitivă este lungă de 13 nt, ea fiind identică cu porţiunea
repetitivă întâlnită la secvenţa 3’, deşi aici poate fi mai scurtă. Aceasta
este considerată a fi o secvenţă de încapsidare şi ea lipseşte din ARN-ul
mesager (UTR – untranslated region). Secvenţele repetitive sunt alcătuite pe
lângă nucleotidele terminale cu o conservabilitate ridicată (nu se întâlnesc
modificări la acest nivel) şi din nucleotide specifice segmentului,
neconservate. Aceste secvenţe repetitive sunt identice în cadrul aceluiaşi tip
viral, şi asemănătoare chiar şi între diferitele tipuri de influenza, sugerând
că viruşii de tip A, B şi C au o origine comună.
Cele 3 polimeraze (PB1, PB2 si PA) se
regrupează împreună în citoplasmă şi migrează spre nucleu pe măsură ce sunt
produse. Toate trei prezintă semnale cariofilice şi se găsesc în număr de 30-60
în fiecare virion.
Polimeraza PB2 îndeplineşte şi un rol
de barieră interspecifică, radicalul 627 din structura acesteia fiind mereu
glutamat în tulpinile cu patogenitate pentru speciile aviare şi lizina în cele
cu patogenitate pentru om. Totuşi, în urma cercetărilor efectuate în acest
sens, înlocuirea acestui radical nu face tulpinile aviare patogene şi pentru
alte specii în afara de om, deci se impune teoria existenţei mai multor astfel
de radicali ce determina patogenitatea pentru o anumita specie gazdă.
Cel mai mic fragment al genomului
viral, segmentul 8, este responsabil de sintetizarea celor 2 proteine
non-structurale NS1 şi NS2, codificate fiecare prin segmente diferite de ARN
mesager.
Proteina NS1 acţioneaza ca supresor al
sintezei de interferon B, iar deleţia acesteia duce la exprimarea unui fenotip
atenuat.
Plecând de la calcule legate de masa
moleculară redusă a segmentului s-a demonstrat că nu este loc suficient pentru
cele 2 secvenţe decât dacă acestea sunt suprapuse. După ce bănuiala a fost
confirmată pe modele virtuale, secvenţierea completă a segmentului 8 a dovedit
suprapunerea celor două codoane dincolo de orice speculaţie.
Codoanele sunt suprapuse pe o distanţă
de la 43 la 60 de aminoacizi, în funcţie de care locus metioninic (dintre cele
4 posibilităţi viabile) iniţiază începerea sintezei de NS2. Sinteza de NS1 este
iniţiată de nucleotidele A U G din poziţiile 27-29 (din totalul de 890 ce
alcătuiesc întregul segment 8) şi este încheiată de secvenţa U G A din
poziţiile 717-719. Pe baza greutăţii moleculare de aproximativ 11kd pentru NS2,
metionina care iniţiază sinteza acesteia ar putea fi localizată pe poziţia 1,
3, 6 sau 18 şi este prezentată în chenar în harta genomului. Suprapunerea la
acest nivel poate fi descrisă şi ca fiind de lungimea a 127-179 de nucleotide
(cele care codifică cei 43-60 de aminoacizi menţionaţi anterior). [Porter et
al., 1990].
Mecanismul intern de iniţiere a
transcripţiei pentru ARN-ul mesager al NS2 se bazează pe recunoaşterea de către
transcriptază a unei secvenţe similare cu secvenţa 3’ conservată la toate cele
8 segmente virale. Exista 2 secvenţe similare dar în urma cercetărilor şi mai
ales a calculelor privind mărimea necesară a secvenţei ce codifică NS2 s-a
concluzionat că secvenţa repetitivă cu valoare de recunoaştere pentru
transcriptază este localizată de la nucleotida 488 la 499, 8 din cele 12
nucleotide fiind identice cu cele prezente în secvenţa repetitivă terminală 3’.
Pe harta genomului segmentului 8
(prezentată pe urmatoarea pagină) este expus şi ARN-ul complementar.
PRETURILE AFISATE SUNT NEGOCIABILE IN FUNCTIE DE COMANDA EFECTUATA SI DE COLABORAREA CONTRACTUALA INTRE CLINICA DUMNEAVOASTRA SI FIRMA NOASTRA! PRETURILE SUNT ORIENTATIVE SI POT SUFERI MODIFICARI FARA NOTIFICAREA PREALABILA A CLIENTILOR NOSTRI. CYF Medical Distribution este proprietarea a Care For Your Family SRL si respecta, Termenii conditiile si politicile de produs ale Google AdSense.
DIAGNOSTICUL GRUPELOR SANGUINE LA PISICI - PRACTICA CURENTA IN CLINICILE VETERINARE BUCURESTENE
Grupele de sange ale felinelor-izoeritroloza neonatala!Deoarece in medicina veterinara transfuziile sangvine au cunoscut o crestere remarcabila in ultimii ani, cunoasterea grupelor sangvine este imperios necesara. Identificarea grupelor sangvine este importanta si pentru evitarea eventualelor greseli in transfuziile fetale.
Care este scopul chemoterapiei?Ce este chemoterapia?Cum se efectueaza chemoterapia?Cum se abordeaza igiena animalului pe timpul chemoterapiei?Cat de des este aplicat protocolul medicamentos?Ce este un protocol de chemoterapie?Cat timp dureaza un protocol de chemoterapie?Ce se intampla cand chemoterapia nu mai are efect?Animalele pot fi vaccinate in timpul chemoterapiei?Ce efecte secundare pot aparea la chemoterapie?Medicamente frecvent folosite in chemoterapie
Toate raspunsurile la aceste intrebari le aveti aici.
Poliţia Chineza a înfiinţat puncte de control în jurul orasului Ziketan în provincia Qinghai după izbucnirea Ciumei Pulmonare care a fost pentru prima oară detectata joia trecuta. Boala bacteriana este caracterizata prin infecţii pulmonare, este foarte contagioasă poate ucide o persoana in doar 24 ore dacă este netratata.