Rezistenta si toxicitatea quinolonelor

Rezistenţa la Quinolone

 

Rezistenţa spontană la quinolone este rară, mutanţii rezistenţi fiind în proporţie de 10^-9 în populaţiile microbiene, dar selecţia acestora se face repde în cursul tratamentului- mai ales în cazul  acidului nalidixic.

Rezistenţa este mediată cromosomial şi se datoreşte modificării ADN-girazei, care devine insensibilă, sau micşorării penetrabilităţii quinolonelor prin modificarea proteinelor din compoziţia membranei bacteriene exterioare.

De ce este importantă rezistenţa la quinolone?

1.      rezistenţa la quinolone limitează selecţia medicamentului pentru tratamentul multor infecţii;

2.      organismele rezistente la quinolone sunt cel mai adesea  rezistente şi la alte clase de antibiotice;

3.      quinolonele sunt frecvent prescrise înainte să fie cunoscute rezultatele. Raportând prompt rezistenţa la acestea, reduce riscul complicaţiilor bolilor cauzate de tratamentul neprevăzut al rezistenţei organismului;

4.      raportând susceptibilitatea la diferite quinolone avem informaţiile necesare cu privire la terapia următoare ce va minimaliza selecţia mutaţiilor ducând la rezistenţă.

 

 TOXICITATEA QUINOLONELOR

 

Reacţiile tractului gastrointestinal, ale SNC şi ale pielii sunt cele mai dese efecte adverse observate pe parcursul terapiei cu fluoroquinolonă.

Patogenitatea efectelor neurotoxice ale fluoroquinolonelor este încă necunoscută.

Trovafloxacin cauzează reacţii ale SNC, ca de xemplu ameţeală-titubari, uşoare dureri de cap într-o proporţie considerabilă la carnivore si administrat impreuna cu hrana. Sparfloxacinul şi Grepafloxacinul au potenţial cardiotoxic mai ridicat decât alte fluorquinolone, dar pe parcursul terapiei nici unul din aceste medicamente nu au semnalat reacţii importante. Fototoxicitatea a fost descrisă la toate quinolonelor dar derivaţii cu un atom de H în poziţia 8 arată un potenţial mai ridicat la aceste reacţii. Printre acestea se numără Fleroxacin, Sparfloxacin, Clinafloxacin şi Lomefloxacin. Potenţialul fototoxic al altor noi fluoroquinolone este considerabil scăzut dar expunerea intensivă la UV trebuie evitată pe parcursul tratamentului.

Condrotoxicitatea quinolonelor e observată la animalele tinere, poate afecta cartilajul articular şi/sau zona de creştera a oaselor la nivelul epifizei.

Alte manifestări ale efectelor toxice ale quinolonelor se pot remarca la nivelul ţesuturilor de legătură, în tendopatii. Tendinitele şi rupturile de tendoane au apărut la câteva luni după tratament.

Pe lângă acestea, quinolonele sunt medicamente bine tolerate. Potenţialul toxic este cosiderat impotant atunci când sunt alese pentru tratamentul infecţiilor bacteriene.

Bibliografie

1. VALENTIN STROESCU – „Bazele farmacologice ale practicii medicaleâ€�, ediţia a V-a, Ed. Medicală, Bucureşti, 1997;

2. ANDRIOLE V. T. (ed) – „The Quinolones�, Academic Press,New Zork, 1988;

3. NEUMAN M. – „Le Quinolones a spectre elargi,Therapie�, 1986, 41;

4. BALL, PETER, 1998 – „The Quinolones: History and Overview�, capitolul 1, 1-28;

5. http://www.anaerobe.org/ ab98/230p.htm ;

6. http://www.medline.com

7. HOOPER  D. C., WOLFSON J. C. – „Fluoroquinolone Antimicrobial Agents�, N. Engl. J. Med., 1991, 34, 6, 384.